SFÂNTA LITURGHIE

ISTORIA LITURGHIEI CREŞTINE. DEZVOLTAREA EI.

Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Mântuitorul în seara Cinei cele de Taină, când a binecuvântat pâinea şi a dat-o Sf. Apostoli zicând: „Luaţi mâncaţi, acesta este trupul Meu”, apoi a binecuvântat paharul de vin, pe care l-a dat Sf. Apostoli zicând: „Beţi dintru acesta toţi”, adăugând porunca „Aceasta să o faceţi întru pomenirea mea” (Matei 26, 26-28), pentru ca de roadele acestei jertfe să beneficieze întreaga omenire până la sfârşitul veacurilor. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul împuterniceşte pe Sf. Apostoli să săvârşească jertfa cea nouă, obligându-I să o facă spre aducere aminte de patimile şi jertfa Sa. La rândul lor, Sf. Apostoli au transmis acest drept arhiereilor şi preoţilor, ca urmaşi legitimi ai lor.
Sfânta Liturghie este slujba cea mai sfântă, prin care Biserica creştină aduce lui Dumnezeu prinosul ei de recunoştinţă şi de cinstire pentru binefacerile primite de la El. Ea este o prelungire sau o actualizare a jertfei Mântuitorului pentru mântuirea noastră, dar ritualul sau rânduiala simbolizează întreaga viaţă a Mântuitorului, de la naştere şi până la înălţarea Sa la ceruri.
Această sfântă slujbă mijloceşte credincioşilor întâlnirea reală şi adevărată cu Hristos Mântuitorul, pe care îl avem prezent sub forma pâinii şi a vinului, care, în momentul invocării Duhului Sfânt de către preot, se prefac în Trupul şi Sângele Domnului. De aceea Sf. Liturghie ne procură darul cel mai de preţ pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor şi ea constituie centrul întregului cult divin public ortodox având ca scop sfinţirea credincioşilor.
Cuvântul liturghie vine de la cuvântul grecesc (leion ergon), prin care grecii înţelegeau orice lucrare publică sau orice lucru făcut în folosul statului sau al obştei. În creştinism, această numire a fost dată mai întâi tuturor actelor de cult săvârşite de preoţi şi leviţi în cultul Vechiului Testament (Evrei 9, 21): „Şi a stropit, de asemenea, cu sânge, cortul şi toate vasele pentru slujbă”. Mai târziu s-a dat numirea de liturghie tuturor slujbelor religioase din cultul creştin, ca apoi înţelesul cuvântului să se restrângă numai la acea slujbă religioasă în cadrul căreia are loc prefacerea Cinstitelor Daruri în Trupul şi Sângele Mântuitorului, adică săvârşirea Sfintei Euharistii şi împărtăşirea credincioşilor cu Sfintele Daruri.

RÂNDUIALA SFINTEI LITURGHII. INTERPRETARE TEOLOGICO-SIMBOLICĂ

Sfânta Liturghie a fost de la început centrul vieţii religioase, în jurul căreia s-a închegat şi s-a organizat viaţa comunităţilor creştine şi din care s-au adăpat toate celelalte forme ale cultului creştin, trăgându-şi seva sau izvorul din Sfânta Liturghie. De aici şi grija manifestată încă de timpuriu, de a se stabili rânduiala desfăşurării acestei slujbe şi regulile care să reglementeze săvârşirea corectă a ei. Aceste rânduieli şi norme au fost mereu îmbunătăţite şi îmbogăţite pentru a face din Sfânta Liturghie slujba cea mai gustată şi mai îndrăgită, sporindu-se în felul acesta participarea activă şi efectivă a credincioşilor la săvârşirea ei. Grija ca Sfânta Liturghie, ca de altfel întreg cultul divin public ortodox, să fie săvârşită cu toată seriozitatea, cu demnitatea corespunzătoare şi mai ales după rânduiala prescrisă de cărţile de cult, a fost dintotdeauna una din preocupările majore şi constante ale conducerii bisericeşti. Aşa se explică numeroasele ediţii ale Liturghierului care au apărut în Biserica noastră şi care aduc, fiecare în felul ei, o îmbunătăţire a textului Sfintei Liturghii şi a rânduielilor tipiconale.
În Bisericile ortodoxe se oficiază trei Sfinte Liturghii: Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, Liturghia Sf. Vasile cel Mare şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite sau Liturghia Sf. Grigorie Dialogul.
Scopul Sf. Liturghii este în primul rând sfinţirea Darurilor, adică a elementelor euharistice, care se prefac în Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos, iar în al doilea rând, sfinţirea credincioşilor prin împărtăşirea lor cu Sfintele Taine. Cu alte cuvinte, trebuie să deosebim în slujba Sfintei Liturghii de o parte jertfa, prin care se sfinţesc Darurile, iar pe de altă parte taina, prin care se sfinţesc credincioşii, împărtăşindu-li-se efectele jertfei.
Slujba Sfintei Liturghii se împarte în trei părţi: Proscomidia, Liturghia celor chemaţi şi Liturghia credincioşilor.
Proscomidia (în greacă înseamnă a pune înainte, a oferi) este prima parte a Sfintei Liturghii şi cuprinde rânduiala pregătirii şi binecuvântării materiei pentru Sf. Jertfă, fiind parte integrantă a Sf. Liturghii deşi are binecuvântare şi otpustul proprii. Proscomidia se numeşte astfel pentru că credincioşii aduc, ca daruri pentru Sfânta Liturghie, pâine sub formă de prescuri şi vin. După rânduială trebuie cinci prescuri, care închipuie cele cinci pâini cu care Mântuitorul a săturat mulţimile în pustie. Spălarea mâinilor preotului înainte de a începe Proscomidia înseamnă nu numai curăţia trupească, dar mai ales curăţia sufletească, atât de necesară săvârşirii Sf. Liturghii. În prima parte a Proscomidiei preotul scoate cu copia Agneţul din prima prescură, simbolizând patimile Mântuitorului. El taie cu copia cele patru părţi ale pecetei pe care sunt imprimate iniţialele IS, HR, NI, KA, rostind „Ca un miel spre junghiere s-a adus”. Aceste cuvinte scrise de Isaia cu 730 de ani înainte de venirea Mânt. arată blândeţea Acestuia şi îndelunga Sa răbdare cu care s-a jertfit pt. oameni. Tăind în partea de jos preotul zice „Iar neamul Lui cine-L va supune”, ceea ce înseamnă că nu mulţi vor putea înţelege naşterea Lui mai înainte de veci sau naşterea Lui din Fecioară. Sf. Agneţ închipuie pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care şi-a dat viaţa pentru mântuirea noastră, iar amestecul de vin şi apă turnate de preot în Sf. Potir simbolizează sângele şi apa care au curs din coasta Mânt. cea împunsă de ostaş cu suliţa. Scoaterea miridelor din a două prescură pentru Maica Domnului şi aşezarea ei pe disc în dreapta Sf. Agneţ arată şederea Fecioarei în slava cerească, după adormirea ei cu trupul şi trecerea la ceruri. Cele nouă miride, care se scot apoi şi se aşează în stânga Sf. Agneţ în rânduri de câte trei de sus în jos, reprezintă cele nouă cete sau grupe ale sfinţilor care alcătuiesc ierarhia cerească. Din a patra prescură se scoate părticică pentru episcopul locului, ca unul care este izvorul preoţiei, pentru preoţi şi diaconi şi pentru toţi slujitoriii Sf. Altar. Din aceeaşi prescură se scot miride pentru ctitori, binefăcători şi ajutători ai Bisericii care sunt în viaţă şi pentru credincioşii vii ai căror nume sunt înscrise în pomelnice. Din a cincea prescură se scot părticele pentru iertarea păcatelor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă. Astfel, aşezarea părticelelor de-a dreapta şi de-a stânga Sf. Agneţ înfăţişează Biserica biruitoare din ceruri, iar părticelele de sub Agneţ închipuie Biserica luptătoare, care luptă pentru dobândirea mântuirii. La această parte pregătitoare, au apărut de-a lungul timpului şi unele erori din partea preoţilor. Astfel, din comoditate sau din oarecare neglijenţă sau necunoaştere, unii slujitori taie câte o pojghiţă subţire din prescură pentru fiecare din acestea şi mai ales pentru miridele în cinstea Fecioarei şi ale sfinţilor. O bună parte dintre slujitorii Bisericii decupează din prescură partea imprimată cu cele nouă miride ale sfinţilor, fără să le mai separe pe fiecare, or rânduiala spune că se aşează câte o părticică sau miridă din acestea şi nu toate deodată. Grija pentru o Proscomidie săvârşită corect şi artistic denotă deja atenţie şi respect faţă de lucrarea care se săvârşeşte pe Sfântul Altar. Miridele aflate pe Sf. Disc în jurul Sf. Agneţ nu se prefac în trupul Mânt., deci nu au puterea jertfei mântuitoare şi de aceea nu se dau credincioşilor spre împărtăşanie. Steluţa pe care preotul o aşează pe Sf. Disc peste Sf. Agneţ şi miride ne aduce aminte de steaua care a călăuzit paşii magilor spre ieslea din Betleem, proscomidiarul închipuind peştera şi ieslea naşterii. Acoperămintele cu care preotul acoperă apoi discul şi potirul închipuie scutecele cu care a fost înfăşat la naştere Mânt., iar Aerul cu care acoperă atăt discul cât şi potirul simbolizează cerul pe care s-a arătat steaua de la naştere, precum şi giulgiurile în care a fost înfăşurat trupul Mânt. înainte de îngropare.
Liturghia celor chemaţi începe cu binecuvântarea treimică şi se sfârşeşte cu ectenia „Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi”. Se numeşte aşa deoarece în vechime aveau voie s-o asculte catehumenii, adică cei care se pregăteau pentru intrarea în creştinism prin botez. Se începe cu binecuvântarea pe care o face preotul în numele Sf. Treimi pe sf. antimis, după care urmează ectenia mare, care cuprinde cereri pentru ierarhi, conducători, buna stare a poporului, îmbelşugarea roadelor pământului şi altele, încheindu-se cu ecfonisul „Că ţie se cuvine toată slava”. Binecuvântarea mare se face numai cu Sf. Evanghelie cu care se face semnul crucii pe sf. antimis şi nu şi cu crucea peste Sf. Evanghelie sau împreună cu aceasta cum obişnuiesc unii preoţi. Se cântă Antifonul I, se rosteşte ectenia mică, apoi Antifonul II, care a fost alcătuit de împăratul Justinian în 535. După o altă ectenie mică urmează Antifonul III, la care de obicei se cântă Fericirile, aducându-ne aminte de predica de pe munte a Mânt. şi în care sunt zugrăvite cele 9 virtuţi evanghelice. Ieşirea cu Sf. Evanghelie, sau Vohodul mic simbolizează ieşirea Mânt. la propovăduirea Evangheliei. Cântarea „Veniţi să ne închinăm” este semnul revărsării de bucurie cu care sufletele dornice de mântuire L-au primit pe Mânt. când a început predicarea Evangheliei. O dată cu intrarea preotului în altar intră şi Sf. Îngeri, care sunt mijlocitori între om şi Dumnezeu. De aceea se cântă acum imnul îngeresc „Sfinte Dumnezeule”. Cuvintele „Sfinte Dumnezeule” ne arată pe Dumnezeu Tatăl din care Fiul se naşte şi Sfântul Duh purcede. „Sfinte tare” ne arată pe Hristos care este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, „Sfinte fără de moarte” se îndreaptă către Sf. Duh care dă viaţă, iar cuvintele „miluieşte-ne pe noi” ne încredinţează de unitatea Sf. Treimi. Cădirea în timpul citirii Apostolului arată că, prin vestirea Evangheliei la toată lumea, darul Sf. Duh a umplut inimile oamenilor de bună mireasmă duhovnicească. Citirea Evangheliei de către preot reprezintă chiar pe Mânt. predicând Evanghelia. Cele două cădiri de la Sf. Liturghie, din timpul citirii Apostolului şi cea dinainte de ieşirea cu Sf. Daruri sau din timpul Heruvicului, sunt cădiri mici, care se fac numai până în naosul bisericii, iar nu şi în pronaos sau toată biserica, aşa cum fac unii slujitori bisericeşti. Ectenia pentru catehumeni ne arată cum credincioşii erau îndemnaţi să se roage pentru cei chemaţi, şi cum catehumenii nu puteau fi primiţi în sânul Bisericii fără să cunoască temelia adevărurilor de credinţă. În acest timp se desface sf. antimis, care închipuie pregătirea mormântului în care a fost pus trupul Domnului. Rugându-se pentru unirea lor cu sfânta Biserică, preotul sfârşeşte zicând „Ca şi aceştia împreună cu noi...”, făcând cu buretele semnul sfintei cruci în cele patru laturi ale sf. antimis. La cuvintele „Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi”, odinioară catehumenii părăseau biserica, rămânând numai credincioşii botezaţi.
Liturghia credincioşilor se numeşte aşa pentru că la ea nu luau parte decât cei botezaţi, adică membrii deplini ai Bisericii, care se puteau împărtăşi cu Sf. Euharistie. Ea începe cu cuvintele „Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm”. După ecfonisul ecteniei de începere se cântă imnul Heruvimic, arătând că noi închipuim pe heruvimi şi aducem cântare întreită Sf. Treimi, pentru aceasta ne lepădăm de grija cea lumească. În timpul acesta preotul se roagă în altar lui Dumnezeu să-i cureţe sufletul şi inima de cugetele rele şi să-l îndestuleze cu puterea Sf. Duh, ca astfel să stea înaintea Sf. mese şi să jertfească Preacuratul Trup şi Sânge al Domnului. Ieşirea cu Sf. Daruri sau Vohodul mare simbolizează partea finală a lucrării mântuitoare a lui Iisus, şi anume drumul străbătut de Acesta din Betania la Ierusalim, unde avea să primească răstignirea. La Vohodul mare pomenirile trebuie să se facă după textul şi indicaţiile Liturghierului din ultima ediţie, deoarece aceasta reglementează pomenirile legate mai ales de conducerea de stat lumească şi de pomenirea eroilor, care sunt diferite de cele dinainte. Pâinea şi vinul puse pe altar, deşi nesfinţite, simbolizează Împăratul slavei, Care vine pentru aducerea jertfei. Aşezarea Darurilor pe Sf. masă înseamnă punerea în mormânt a Domnului, căci Sf. masă închipuie Sf. mormânt. Acoperământul de pe potir simbolizează giulgiul în care a fost înfăşurat trupul Domnului, cel de pe Sf. disc simbolizează mahrama cu care a fost înfăşurat capul Mânt. în mormânt, iar Aerul simbolizează lespedea de pe uşa mormântului. Tămâia închipuie aromatele cu care a fost uns trupul Domnului, iar tragerea dverei simbolizează pecetluirea mormântului. După aşezarea Darurilor urmează o ectenie, apoi îndemnul „Să ne iubim unii pe alţii”, timp în care dacă sunt mai mulţi preoţi se îmbrăţişează cu sărutarea păcii, urmând apoi rostirea Crezului. Cuvintele „Uşile, uşile” amintesc de bisericile din vechime, când acestea erau păzite să nu intre vreun necredincios, după cum nu putea ieşi nimeni din Biserică. În timpul rostirii Crezului, preotul leagănă Sf. Aer deasupra Darurilor, simbolizând umbrirea lor cu puterea şi harul Sf. Duh, ori cutremurul care s-a făcut când a înviat Hristos. Punerea acoperământului deoparte înseamnă ridicarea pietrei de pe uşa mormântului, la înviere.
Urmează acum partea cea mai importantă a Sf. Liturghii. Preotul rosteşte îndemnul „Să stăm bine”, prin care anunţă apropierea momentului sfânt al săvârşirii jertfei. „A sta bine” spune Sf. Ioan Gură de Aur, înseamnă a sta cum se cuvine omului înaintea lui Dumnezeu, adică cu frică, cu cutremur, cu mintea trează şi veghetoare. Intonarea Imnului Serafimic „Sfânt, Sfânt” ne aminteşte de cântarea Serafimilor împrejurul tronului lui Dumnezeu, din viziunea proorocului Isaia (Is. 6, 3) şi de strigătele de bucurie cu care poporul a întâmpinat pe Mânt. la intrarea Sa în Ierusalim. Urmează cuvintele rostite de Mânt. la Cina cea de Taină: „Luaţi mâncaţi” şi „Beţi dintru acesta toţi”. Apoi preotul pune mâinile cruciş, ia cu dreapta sf. disc şi cu stânga sf. potir şi înălţându-le puţin, face cu dânsele semnul Sf. cruci peste Sf. antimis zicând „Ale Tale dintru ale Tale”. Ridicarea Darurilor înseamnă oferirea lor lui Dumnezeu, iar cuvintele „Ale Tale..” arată că Darurile sunt aduse pentru prefacerea lor în Trupul şi Sângele Domnului. Acum se săvârşeşte partea cea mai importantă a Sf. Liturghii. În timpul cântării „Pe tine te lăudăm” preotul rosteşte mai întâi troparul Ceasului III, după care binecuvântează Darurile, făcând semnul Crucii deasupra lor. După rugăciunea de invocare a Sf. Duh, pâinea şi vinul s-au transformat în Trupul şi Sângele Domnului. Acest moment al prefacerii se numeşte epicleza euharistică. După prefacere se cântă Axionul, care este o cântare în cinstea Maicii Domnului, apoi preotul rosteşte ecfonisul pentru pomenirea ierarhului local şi ectenia de cerere urmată de rugăciunea Tatăl nostru . Urmează înălţare Sf. Agneţ cu cuvintele „Să luăm aminte sfintele sfinţilor”, adică cele ridicate de preot se dau numai sfinţilor, adică numai acelor credincioşi care sunt vrednici de împărtăşire. În altar preotul face sfărâmarea Agneţului în cele patru părţi, ceea ce aminteşte de frângerea pâinii la Cina cea de Taină, ca şi patimile şi moartea Mântuitorului. Se plineşte sf. potir prin turnarea în el a părţii IS din Agneţ şi se pune căldura , care este icoana Sf. Duh care este puterea de viaţă care a însufleţit şi trupul Mânt. Urmează împărtăşirea slujitorilor din părticica HS, care se împarte la toţi, apoi invitarea credincioşilor la împărtăşire cu cuvintele „Cu frică de Dumnezeu”. Arătarea Sf. potir acum simbolizează arătarea Domnului pe Muntele Măslinilor, iar binecuvântarea poporului cu cuvintele „Mântuieşte Dumnezeule” ne aduce aminte de binecuvântarea cu care Mânt. a întărit pe Sf. Apostoli înainte de Înălţare. La împărtăşirea credincioşilor, există unii preoţi care permit unor credincioşi să primească împărtăşania şi pentru cei morţi care nu au apucat să se împărtăşească, ceea ce este greşit, căci nu are susţinere teologică. De asemenea o altă greşeală a unor preoţi este de a împărtăşi pe credincioşi cu linguriţele lor proprii sau cu un set de linguriţe dezinfectate. Fiecare dintre aceste două modalităţi de împărtăşanie sunt de neconceput, deoarece constituie o dovadă a necredinţei în realitatea Trupului şi Sângelui lui Hristos din Sf. Împărtăşanie, pe care o mărturisim ca fundament al credinţei noastre, indispensabilă pentru mântuire. Cea de-a doua arătare a Sf. Daruri însoţită de cuvintele „totdeauna, acum şi pururea...” închipuie cea din urmă arătare a Mânt. către Sf. Apostoli, iar depunerea Sfintelor la Proscomidiar închipuie înălţarea Mânt. la cer. După aceasta preotul rosteşte ectenia „Drepţi primind”, iar după otpust, rosteşte din mijlocul bisericii Rugăciunea Amvonului, care ne aduce aminte de adunarea Apostolilor în foişorul din Ierusalim, după înălţarea Domnului, aşteptând pogorârea Sf. Duh. Apoi preotul se întoarce către popor şi rosteşte binecuvântarea către popor, care închipuie pogorârea Sf. Duh peste Apostoli. Apoi preotul face încheierea cu otpustul. Se trage dvera şi se închid uşile împărăteşti, însemnând prin aceasta închiderea uşilor împărăteşti cereşti. Apoi se împarte credincioşilor anafora, care ne aduce aminte de agapele de odinioară, care însoţeau Liturghia în Biserica primară.