joi, 12 aprilie 2012

SFÂNTA LITURGHIE

ISTORIA LITURGHIEI CREŞTINE. DEZVOLTAREA EI.

Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Mântuitorul în seara Cinei cele de Taină, când a binecuvântat pâinea şi a dat-o Sf. Apostoli zicând: „Luaţi mâncaţi, acesta este trupul Meu”, apoi a binecuvântat paharul de vin, pe care l-a dat Sf. Apostoli zicând: „Beţi dintru acesta toţi”, adăugând porunca „Aceasta să o faceţi întru pomenirea mea” (Matei 26, 26-28), pentru ca de roadele acestei jertfe să beneficieze întreaga omenire până la sfârşitul veacurilor. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul împuterniceşte pe Sf. Apostoli să săvârşească jertfa cea nouă, obligându-I să o facă spre aducere aminte de patimile şi jertfa Sa. La rândul lor, Sf. Apostoli au transmis acest drept arhiereilor şi preoţilor, ca urmaşi legitimi ai lor.
Sfânta Liturghie este slujba cea mai sfântă, prin care Biserica creştină aduce lui Dumnezeu prinosul ei de recunoştinţă şi de cinstire pentru binefacerile primite de la El. Ea este o prelungire sau o actualizare a jertfei Mântuitorului pentru mântuirea noastră, dar ritualul sau rânduiala simbolizează întreaga viaţă a Mântuitorului, de la naştere şi până la înălţarea Sa la ceruri.
Această sfântă slujbă mijloceşte credincioşilor întâlnirea reală şi adevărată cu Hristos Mântuitorul, pe care îl avem prezent sub forma pâinii şi a vinului, care, în momentul invocării Duhului Sfânt de către preot, se prefac în Trupul şi Sângele Domnului. De aceea Sf. Liturghie ne procură darul cel mai de preţ pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor şi ea constituie centrul întregului cult divin public ortodox având ca scop sfinţirea credincioşilor.
Cuvântul liturghie vine de la cuvântul grecesc (leion ergon), prin care grecii înţelegeau orice lucrare publică sau orice lucru făcut în folosul statului sau al obştei. În creştinism, această numire a fost dată mai întâi tuturor actelor de cult săvârşite de preoţi şi leviţi în cultul Vechiului Testament (Evrei 9, 21): „Şi a stropit, de asemenea, cu sânge, cortul şi toate vasele pentru slujbă”. Mai târziu s-a dat numirea de liturghie tuturor slujbelor religioase din cultul creştin, ca apoi înţelesul cuvântului să se restrângă numai la acea slujbă religioasă în cadrul căreia are loc prefacerea Cinstitelor Daruri în Trupul şi Sângele Mântuitorului, adică săvârşirea Sfintei Euharistii şi împărtăşirea credincioşilor cu Sfintele Daruri.

RÂNDUIALA SFINTEI LITURGHII. INTERPRETARE TEOLOGICO-SIMBOLICĂ

Sfânta Liturghie a fost de la început centrul vieţii religioase, în jurul căreia s-a închegat şi s-a organizat viaţa comunităţilor creştine şi din care s-au adăpat toate celelalte forme ale cultului creştin, trăgându-şi seva sau izvorul din Sfânta Liturghie. De aici şi grija manifestată încă de timpuriu, de a se stabili rânduiala desfăşurării acestei slujbe şi regulile care să reglementeze săvârşirea corectă a ei. Aceste rânduieli şi norme au fost mereu îmbunătăţite şi îmbogăţite pentru a face din Sfânta Liturghie slujba cea mai gustată şi mai îndrăgită, sporindu-se în felul acesta participarea activă şi efectivă a credincioşilor la săvârşirea ei. Grija ca Sfânta Liturghie, ca de altfel întreg cultul divin public ortodox, să fie săvârşită cu toată seriozitatea, cu demnitatea corespunzătoare şi mai ales după rânduiala prescrisă de cărţile de cult, a fost dintotdeauna una din preocupările majore şi constante ale conducerii bisericeşti. Aşa se explică numeroasele ediţii ale Liturghierului care au apărut în Biserica noastră şi care aduc, fiecare în felul ei, o îmbunătăţire a textului Sfintei Liturghii şi a rânduielilor tipiconale.
În Bisericile ortodoxe se oficiază trei Sfinte Liturghii: Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, Liturghia Sf. Vasile cel Mare şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite sau Liturghia Sf. Grigorie Dialogul.
Scopul Sf. Liturghii este în primul rând sfinţirea Darurilor, adică a elementelor euharistice, care se prefac în Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos, iar în al doilea rând, sfinţirea credincioşilor prin împărtăşirea lor cu Sfintele Taine. Cu alte cuvinte, trebuie să deosebim în slujba Sfintei Liturghii de o parte jertfa, prin care se sfinţesc Darurile, iar pe de altă parte taina, prin care se sfinţesc credincioşii, împărtăşindu-li-se efectele jertfei.
Slujba Sfintei Liturghii se împarte în trei părţi: Proscomidia, Liturghia celor chemaţi şi Liturghia credincioşilor.
Proscomidia (în greacă înseamnă a pune înainte, a oferi) este prima parte a Sfintei Liturghii şi cuprinde rânduiala pregătirii şi binecuvântării materiei pentru Sf. Jertfă, fiind parte integrantă a Sf. Liturghii deşi are binecuvântare şi otpustul proprii. Proscomidia se numeşte astfel pentru că credincioşii aduc, ca daruri pentru Sfânta Liturghie, pâine sub formă de prescuri şi vin. După rânduială trebuie cinci prescuri, care închipuie cele cinci pâini cu care Mântuitorul a săturat mulţimile în pustie. Spălarea mâinilor preotului înainte de a începe Proscomidia înseamnă nu numai curăţia trupească, dar mai ales curăţia sufletească, atât de necesară săvârşirii Sf. Liturghii. În prima parte a Proscomidiei preotul scoate cu copia Agneţul din prima prescură, simbolizând patimile Mântuitorului. El taie cu copia cele patru părţi ale pecetei pe care sunt imprimate iniţialele IS, HR, NI, KA, rostind „Ca un miel spre junghiere s-a adus”. Aceste cuvinte scrise de Isaia cu 730 de ani înainte de venirea Mânt. arată blândeţea Acestuia şi îndelunga Sa răbdare cu care s-a jertfit pt. oameni. Tăind în partea de jos preotul zice „Iar neamul Lui cine-L va supune”, ceea ce înseamnă că nu mulţi vor putea înţelege naşterea Lui mai înainte de veci sau naşterea Lui din Fecioară. Sf. Agneţ închipuie pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care şi-a dat viaţa pentru mântuirea noastră, iar amestecul de vin şi apă turnate de preot în Sf. Potir simbolizează sângele şi apa care au curs din coasta Mânt. cea împunsă de ostaş cu suliţa. Scoaterea miridelor din a două prescură pentru Maica Domnului şi aşezarea ei pe disc în dreapta Sf. Agneţ arată şederea Fecioarei în slava cerească, după adormirea ei cu trupul şi trecerea la ceruri. Cele nouă miride, care se scot apoi şi se aşează în stânga Sf. Agneţ în rânduri de câte trei de sus în jos, reprezintă cele nouă cete sau grupe ale sfinţilor care alcătuiesc ierarhia cerească. Din a patra prescură se scoate părticică pentru episcopul locului, ca unul care este izvorul preoţiei, pentru preoţi şi diaconi şi pentru toţi slujitoriii Sf. Altar. Din aceeaşi prescură se scot miride pentru ctitori, binefăcători şi ajutători ai Bisericii care sunt în viaţă şi pentru credincioşii vii ai căror nume sunt înscrise în pomelnice. Din a cincea prescură se scot părticele pentru iertarea păcatelor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă. Astfel, aşezarea părticelelor de-a dreapta şi de-a stânga Sf. Agneţ înfăţişează Biserica biruitoare din ceruri, iar părticelele de sub Agneţ închipuie Biserica luptătoare, care luptă pentru dobândirea mântuirii. La această parte pregătitoare, au apărut de-a lungul timpului şi unele erori din partea preoţilor. Astfel, din comoditate sau din oarecare neglijenţă sau necunoaştere, unii slujitori taie câte o pojghiţă subţire din prescură pentru fiecare din acestea şi mai ales pentru miridele în cinstea Fecioarei şi ale sfinţilor. O bună parte dintre slujitorii Bisericii decupează din prescură partea imprimată cu cele nouă miride ale sfinţilor, fără să le mai separe pe fiecare, or rânduiala spune că se aşează câte o părticică sau miridă din acestea şi nu toate deodată. Grija pentru o Proscomidie săvârşită corect şi artistic denotă deja atenţie şi respect faţă de lucrarea care se săvârşeşte pe Sfântul Altar. Miridele aflate pe Sf. Disc în jurul Sf. Agneţ nu se prefac în trupul Mânt., deci nu au puterea jertfei mântuitoare şi de aceea nu se dau credincioşilor spre împărtăşanie. Steluţa pe care preotul o aşează pe Sf. Disc peste Sf. Agneţ şi miride ne aduce aminte de steaua care a călăuzit paşii magilor spre ieslea din Betleem, proscomidiarul închipuind peştera şi ieslea naşterii. Acoperămintele cu care preotul acoperă apoi discul şi potirul închipuie scutecele cu care a fost înfăşat la naştere Mânt., iar Aerul cu care acoperă atăt discul cât şi potirul simbolizează cerul pe care s-a arătat steaua de la naştere, precum şi giulgiurile în care a fost înfăşurat trupul Mânt. înainte de îngropare.
Liturghia celor chemaţi începe cu binecuvântarea treimică şi se sfârşeşte cu ectenia „Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi”. Se numeşte aşa deoarece în vechime aveau voie s-o asculte catehumenii, adică cei care se pregăteau pentru intrarea în creştinism prin botez. Se începe cu binecuvântarea pe care o face preotul în numele Sf. Treimi pe sf. antimis, după care urmează ectenia mare, care cuprinde cereri pentru ierarhi, conducători, buna stare a poporului, îmbelşugarea roadelor pământului şi altele, încheindu-se cu ecfonisul „Că ţie se cuvine toată slava”. Binecuvântarea mare se face numai cu Sf. Evanghelie cu care se face semnul crucii pe sf. antimis şi nu şi cu crucea peste Sf. Evanghelie sau împreună cu aceasta cum obişnuiesc unii preoţi. Se cântă Antifonul I, se rosteşte ectenia mică, apoi Antifonul II, care a fost alcătuit de împăratul Justinian în 535. După o altă ectenie mică urmează Antifonul III, la care de obicei se cântă Fericirile, aducându-ne aminte de predica de pe munte a Mânt. şi în care sunt zugrăvite cele 9 virtuţi evanghelice. Ieşirea cu Sf. Evanghelie, sau Vohodul mic simbolizează ieşirea Mânt. la propovăduirea Evangheliei. Cântarea „Veniţi să ne închinăm” este semnul revărsării de bucurie cu care sufletele dornice de mântuire L-au primit pe Mânt. când a început predicarea Evangheliei. O dată cu intrarea preotului în altar intră şi Sf. Îngeri, care sunt mijlocitori între om şi Dumnezeu. De aceea se cântă acum imnul îngeresc „Sfinte Dumnezeule”. Cuvintele „Sfinte Dumnezeule” ne arată pe Dumnezeu Tatăl din care Fiul se naşte şi Sfântul Duh purcede. „Sfinte tare” ne arată pe Hristos care este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, „Sfinte fără de moarte” se îndreaptă către Sf. Duh care dă viaţă, iar cuvintele „miluieşte-ne pe noi” ne încredinţează de unitatea Sf. Treimi. Cădirea în timpul citirii Apostolului arată că, prin vestirea Evangheliei la toată lumea, darul Sf. Duh a umplut inimile oamenilor de bună mireasmă duhovnicească. Citirea Evangheliei de către preot reprezintă chiar pe Mânt. predicând Evanghelia. Cele două cădiri de la Sf. Liturghie, din timpul citirii Apostolului şi cea dinainte de ieşirea cu Sf. Daruri sau din timpul Heruvicului, sunt cădiri mici, care se fac numai până în naosul bisericii, iar nu şi în pronaos sau toată biserica, aşa cum fac unii slujitori bisericeşti. Ectenia pentru catehumeni ne arată cum credincioşii erau îndemnaţi să se roage pentru cei chemaţi, şi cum catehumenii nu puteau fi primiţi în sânul Bisericii fără să cunoască temelia adevărurilor de credinţă. În acest timp se desface sf. antimis, care închipuie pregătirea mormântului în care a fost pus trupul Domnului. Rugându-se pentru unirea lor cu sfânta Biserică, preotul sfârşeşte zicând „Ca şi aceştia împreună cu noi...”, făcând cu buretele semnul sfintei cruci în cele patru laturi ale sf. antimis. La cuvintele „Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi”, odinioară catehumenii părăseau biserica, rămânând numai credincioşii botezaţi.
Liturghia credincioşilor se numeşte aşa pentru că la ea nu luau parte decât cei botezaţi, adică membrii deplini ai Bisericii, care se puteau împărtăşi cu Sf. Euharistie. Ea începe cu cuvintele „Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm”. După ecfonisul ecteniei de începere se cântă imnul Heruvimic, arătând că noi închipuim pe heruvimi şi aducem cântare întreită Sf. Treimi, pentru aceasta ne lepădăm de grija cea lumească. În timpul acesta preotul se roagă în altar lui Dumnezeu să-i cureţe sufletul şi inima de cugetele rele şi să-l îndestuleze cu puterea Sf. Duh, ca astfel să stea înaintea Sf. mese şi să jertfească Preacuratul Trup şi Sânge al Domnului. Ieşirea cu Sf. Daruri sau Vohodul mare simbolizează partea finală a lucrării mântuitoare a lui Iisus, şi anume drumul străbătut de Acesta din Betania la Ierusalim, unde avea să primească răstignirea. La Vohodul mare pomenirile trebuie să se facă după textul şi indicaţiile Liturghierului din ultima ediţie, deoarece aceasta reglementează pomenirile legate mai ales de conducerea de stat lumească şi de pomenirea eroilor, care sunt diferite de cele dinainte. Pâinea şi vinul puse pe altar, deşi nesfinţite, simbolizează Împăratul slavei, Care vine pentru aducerea jertfei. Aşezarea Darurilor pe Sf. masă înseamnă punerea în mormânt a Domnului, căci Sf. masă închipuie Sf. mormânt. Acoperământul de pe potir simbolizează giulgiul în care a fost înfăşurat trupul Domnului, cel de pe Sf. disc simbolizează mahrama cu care a fost înfăşurat capul Mânt. în mormânt, iar Aerul simbolizează lespedea de pe uşa mormântului. Tămâia închipuie aromatele cu care a fost uns trupul Domnului, iar tragerea dverei simbolizează pecetluirea mormântului. După aşezarea Darurilor urmează o ectenie, apoi îndemnul „Să ne iubim unii pe alţii”, timp în care dacă sunt mai mulţi preoţi se îmbrăţişează cu sărutarea păcii, urmând apoi rostirea Crezului. Cuvintele „Uşile, uşile” amintesc de bisericile din vechime, când acestea erau păzite să nu intre vreun necredincios, după cum nu putea ieşi nimeni din Biserică. În timpul rostirii Crezului, preotul leagănă Sf. Aer deasupra Darurilor, simbolizând umbrirea lor cu puterea şi harul Sf. Duh, ori cutremurul care s-a făcut când a înviat Hristos. Punerea acoperământului deoparte înseamnă ridicarea pietrei de pe uşa mormântului, la înviere.
Urmează acum partea cea mai importantă a Sf. Liturghii. Preotul rosteşte îndemnul „Să stăm bine”, prin care anunţă apropierea momentului sfânt al săvârşirii jertfei. „A sta bine” spune Sf. Ioan Gură de Aur, înseamnă a sta cum se cuvine omului înaintea lui Dumnezeu, adică cu frică, cu cutremur, cu mintea trează şi veghetoare. Intonarea Imnului Serafimic „Sfânt, Sfânt” ne aminteşte de cântarea Serafimilor împrejurul tronului lui Dumnezeu, din viziunea proorocului Isaia (Is. 6, 3) şi de strigătele de bucurie cu care poporul a întâmpinat pe Mânt. la intrarea Sa în Ierusalim. Urmează cuvintele rostite de Mânt. la Cina cea de Taină: „Luaţi mâncaţi” şi „Beţi dintru acesta toţi”. Apoi preotul pune mâinile cruciş, ia cu dreapta sf. disc şi cu stânga sf. potir şi înălţându-le puţin, face cu dânsele semnul Sf. cruci peste Sf. antimis zicând „Ale Tale dintru ale Tale”. Ridicarea Darurilor înseamnă oferirea lor lui Dumnezeu, iar cuvintele „Ale Tale..” arată că Darurile sunt aduse pentru prefacerea lor în Trupul şi Sângele Domnului. Acum se săvârşeşte partea cea mai importantă a Sf. Liturghii. În timpul cântării „Pe tine te lăudăm” preotul rosteşte mai întâi troparul Ceasului III, după care binecuvântează Darurile, făcând semnul Crucii deasupra lor. După rugăciunea de invocare a Sf. Duh, pâinea şi vinul s-au transformat în Trupul şi Sângele Domnului. Acest moment al prefacerii se numeşte epicleza euharistică. După prefacere se cântă Axionul, care este o cântare în cinstea Maicii Domnului, apoi preotul rosteşte ecfonisul pentru pomenirea ierarhului local şi ectenia de cerere urmată de rugăciunea Tatăl nostru . Urmează înălţare Sf. Agneţ cu cuvintele „Să luăm aminte sfintele sfinţilor”, adică cele ridicate de preot se dau numai sfinţilor, adică numai acelor credincioşi care sunt vrednici de împărtăşire. În altar preotul face sfărâmarea Agneţului în cele patru părţi, ceea ce aminteşte de frângerea pâinii la Cina cea de Taină, ca şi patimile şi moartea Mântuitorului. Se plineşte sf. potir prin turnarea în el a părţii IS din Agneţ şi se pune căldura , care este icoana Sf. Duh care este puterea de viaţă care a însufleţit şi trupul Mânt. Urmează împărtăşirea slujitorilor din părticica HS, care se împarte la toţi, apoi invitarea credincioşilor la împărtăşire cu cuvintele „Cu frică de Dumnezeu”. Arătarea Sf. potir acum simbolizează arătarea Domnului pe Muntele Măslinilor, iar binecuvântarea poporului cu cuvintele „Mântuieşte Dumnezeule” ne aduce aminte de binecuvântarea cu care Mânt. a întărit pe Sf. Apostoli înainte de Înălţare. La împărtăşirea credincioşilor, există unii preoţi care permit unor credincioşi să primească împărtăşania şi pentru cei morţi care nu au apucat să se împărtăşească, ceea ce este greşit, căci nu are susţinere teologică. De asemenea o altă greşeală a unor preoţi este de a împărtăşi pe credincioşi cu linguriţele lor proprii sau cu un set de linguriţe dezinfectate. Fiecare dintre aceste două modalităţi de împărtăşanie sunt de neconceput, deoarece constituie o dovadă a necredinţei în realitatea Trupului şi Sângelui lui Hristos din Sf. Împărtăşanie, pe care o mărturisim ca fundament al credinţei noastre, indispensabilă pentru mântuire. Cea de-a doua arătare a Sf. Daruri însoţită de cuvintele „totdeauna, acum şi pururea...” închipuie cea din urmă arătare a Mânt. către Sf. Apostoli, iar depunerea Sfintelor la Proscomidiar închipuie înălţarea Mânt. la cer. După aceasta preotul rosteşte ectenia „Drepţi primind”, iar după otpust, rosteşte din mijlocul bisericii Rugăciunea Amvonului, care ne aduce aminte de adunarea Apostolilor în foişorul din Ierusalim, după înălţarea Domnului, aşteptând pogorârea Sf. Duh. Apoi preotul se întoarce către popor şi rosteşte binecuvântarea către popor, care închipuie pogorârea Sf. Duh peste Apostoli. Apoi preotul face încheierea cu otpustul. Se trage dvera şi se închid uşile împărăteşti, însemnând prin aceasta închiderea uşilor împărăteşti cereşti. Apoi se împarte credincioşilor anafora, care ne aduce aminte de agapele de odinioară, care însoţeau Liturghia în Biserica primară.

Biserica"Sfantul Ioan Evanghelistul"-Odobesti,Vrancea sprijin pentru copii si batrani!



In saptamana patimilor am reusit in ziua de marti sa mergem la caminul de batrani arondat parohiei noastre,sa marturisim si sa impartasim bolnavii din camin.Ei si-au aratat bucuria nespusa de a se impartasi iar in prima zi de pasti vom merge si vom darui cateva bucate ,traditionale sfintei sarbatori,spre a umple lipsa si golul pe care multi dintre ei il au datorita absentei familiei.
Mentionam ca atat bucatele cat si celelalte cadouri pe care le oferim au fost stranse in cadrul parohiei noastre cat si la Asociatia “Sfintii Alexandru si Casian” care functioneaza in scop caritabil pe langa parohia noastra.

Pr.Ilie Cristi Daniel-Sfantul Ioan Evanghelistul,Odobesti

miercuri, 4 aprilie 2012

Predica la Inaltarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

Mintuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta;
biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste
si cu Crucea Ta pazeste pe poporul Tau (Troparul praznicului)

Iubiti credinciosi,
Pentru a vorbi mai deslusit despre praznicul Inaltarii Sfintei Cruci, la care ne-am invrednicit a ajunge, este bine sa incepem cu un istoric mai vechi si sa aducem in mijloc marturii mai de mult, ca sa ne putem da seama cind a inceput si cum a ajuns la noi praznicul acesta.

Ati vazut griul cind de-abia il bate vintul, cind este doar de o palma de la pamint sau cind este aproape sa dea in spic? Atunci veti vedea o taina mare. In firul acela de iarba gasesti toata asezarea griului foarte amanuntit, caci foarte mic se arata inauntru si spicul si boabele si toate celelalte. La fel si porumbul, cind abia ii da spicul si boabele si toate celelalte abia se urzesc, papusa aceea, care nici macar matase nu are, mai tirziu se va face mare, va face boabe si-si va arata toata frumusetea ei lasata de Dumnezeu.

Tot asa sint si cele lasate in dumnezeiestile Scripturi. Prealuminatele praznice, pe care le vedem astazi in Biserica Darului, n-au ajuns la noi deodata, desavirsite si preasfinte, cum le vedem astazi. Ci, ele au fost in Legea Veche abia in fasa, abia incoltite si in umbra. De aceea este nevoie sa vorbim despre umbra, despre fata si despre clipa cind ele de-abia se plamadeau, inainte de Legea Noua si chiar de Legea Veche.

Mai inainte de Moise si de Legea Veche, patriarhul Iacov, inchipuind Sfinta Cruce, a binecuvintat pe fiii lui Iosif, pe Manase si pe Efraim, in chipul crucii (Facere 48, 13-19). Apoi mai inainte de a muri el, s-a inchinat la virful toiagului sau, adica la lemn, care simboliza Crucea inainte de venirea Legii Noi. In Legea Veche, simbolul crucii cel mai umbros il vedem mai intii cind serpii veninosi muscau cu muscatura de foc pe evrei in pustiul Sinai, omorind multime nenumarata de oameni. Iar Moise, vazind ca moare atita popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru ei si i-a poruncit Dumnezeu: Fa-ti un sarpe de arama si-l pune pe un stilp. Toti cei ce vor fi muscati de serpi, sa priveasca la sarpele de arama si asa se vor vindeca (Numerii 21, 8).

Acesta era simbolul Crucii preaadevarat cu mult inainte de venirea Mintuitorului, Care trebuia sa Se rastigneasca pe Cruce. Si a zis Dumnezeu lui Moise: "Vezi, spune ca toti cei muscati, care vor privi la sarpele inaltat sa-si inchipuie ca viata lor este acolo si vor trai". Si le-a spus Moise atunci: "Vezi, Israile, viata ta rastignita pe lemn". Si toti care priveau la sarpe se vindecau. Ca aceasta asemanare simbolica si tainica a Sfintei Scripturi a inchipuit pe Hristos Cel adevarat, Insusi Mintuitorul a adeverit-o cind a spus: Si precum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa se cade sa Se inalte Fiul Omului (Ioan 3, 14-15).

Unde mai vedem taina Crucii si puterea ei? La Mara, in pustiul Sinai. Dupa ce a tabarit poporul lui Israel linga Marea Rosie, cale de trei zile, a ajuns la o mare care se chema Mara. Atunci poporul si dobitoacele toate fiind insetate, a strigat, cirtind catre Moise: "Ce sa bem?" Ca, dupa cum arata Sfinta Scriptura, apa Marei era amara si otravitoare, iar poporul nu putea sa bea cu toata setea ce o avea. Atunci Moise a strigat catre Dumnezeu: "Doamne, ce sa fac?" Si i-a zis Dumnezeu: "Ia un lemn si arunca-l in apa si apa se va indulci!" Si Moise a facut intocmai, aruncind lemnul in apa. Atunci s-a indulcit apa si astfel a baut poporul si dobitoacele cele insetate s-au racorit (Iesire 15, 23-25).

Ce simbolizeaza lemnul aruncat in apa si cum poate un lemn sa indulceasca o apa atit de amara? Lemnul inchipuieste Sfinta Cruce, iar apa cea amara, numita Mara, inchipuieste marea cea amara si cu multe ispite a acestei vieti, care se indulceste si se usureaza ori de cite ori privim la Sfinta Cruce si cugetam la patimile lui Hristos. In viata aceasta, frati crestini, mereu sintem apasati de intristari si necazuri. Dar cind privim la lemnul Crucii lui Hristos si cind ne aducem aminte cite patimi infricosatoare a rabdat Hristos pentru noi, se indulceste marea amara a vietii, pentru ca ne gindim ca noi nu am rabdat nimic pentru dragostea lui Hristos.

Iata si alte simboluri ale Crucii inainte de Hristos. Moise se lupta in pustie cu madiamitii, cu amalecitii si cu alte popoare care se aflau acolo. Cind amalecitii biruiau pe israeliteni, Moise se ruga lui Dumnezeu, ridicind bratele in sus, inchipuind semnul Sfintei Cruci. Cind Moise ridica miinile in sus, Israel biruia pe Amalec, iar cind le cobora, Amalec biruia. Vazind preotii Aaron si Or ca Moise nu mai putea tine miinile in sus in semnul Crucii multa vreme, pentru ca sa nu biruiasca Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moise, ca sa-l ridice mai sus, iar Aaron si Or ii sprijineau miinile si astfel il tineau in semnul Sfintei Cruci, pina a biruit poporul lui Israel pe Amalec definitiv (Iesire 17, 8-13). Toate acestea sint simboluri ale Crucii din Legea Veche.

Iubiti credinciosi,
Ce este Crucea lui Hristos? Ce trebuie sa intelegem prin Sfinta Cruce? Taina cea mare a Crucii este ascunsa in taina mintuirii neamului omenesc, care s-a pregatit chiar de la intemeierea lumii. Crucea lui Hristos este cel dintii altar de jertfa al Bisericii crestine pentru ca pe dinsa S-a jertfit Mintuitorul lumii si a sfintit-o cu preascump Singele Sau, iar pe noi ne-a rascumparat din robia pacatului. Iata ce spune Apostolul Pavel in epistola catre Evrei: El - Hristos - a intrat o data pentru totdeauna in Sfinta Sfintelor, nu cu singe de tap si de vitei, ci cu insusi Singele Sau si a dobindit o vesnica rascumparare. Caci daca singele tapilor si al taurilor si cenusa junincilor, stropind pe cei spurcati, ii sfinteste spre curatirea trupului, cu atit mai mult Singele lui Hristos, care prin Duhul cel vesnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfa fara de prihana, va curati cugetul vostru de faptele cele moarte, ca sa slujiti Dumnezeului celui viu (Evrei 9, 12-14).

Crucea este arma cu care Mintuitorul lumii a biruit pe diavolul. Zic dusmanii Crucii, ca noi trebuie sa cinstim numai pe Hristos, dar nu si Crucea "fiindca este maciuca care a omorit pe Hristos!" Blestemata este parerea acelora. Sfinta Scriptura ne arata ca David a taiat capul lui Goliat cu o sabie. Pe aceasta o socotea poporul sfinta si era tinuta in Sfinta Sfintelor, invelita intr-un vesmint linga efod, pentru ca cu dinsa a invins David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Cu atit mai mult aceasta biruitoare arma a lui Hristos cu care s-a biruit satana si puterea intunericului, trebuie pastrata de crestini la loc de cinste cu toata sfintenia, pentru ca prin Cruce a fost biruit Goliat cel nevazut, adica diavolul.

In alt loc spune iarasi Sfintul Apostol Pavel: Cuvintul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mintuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Cu Sfinta Cruce sfintim toate: cu ea binecuvintam, cu ea ne aparam de cel rau, cu ea biruim pe diavoli, izgonim duhurile necurate din oameni, vindecam pe cei bolnavi. Crucea este steagul Bisericii lui Hristos si arma biruitoare, de temut vrajmasilor Lui, pentru ca are in sine "puterea lui Dumnezeu", iar nu o putere oarecare.

Ce este inca Crucea lui Hristos? Este pecetea Dumnezeului Celui viu. Auzim pe proorocul Iezechiel ce spune, ca a venit minia Domnului peste Ierusalim "pentru faradelegile si rautatile poporului". Si Iezechiel a vazut o vedenie cu un inger al Domnului care striga cu mare glas: Treci prin mijlocul cetatii, prin Ierusalim, si insemneaza cu semnul crucii (litera "tau" care in alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe robii lui Dumnezeu Cel viu. Si cind va veni sabia Domnului va cruta pe toti cei insemnati pe fruntile lor. Deci, cind a venit minia Domnului, a lovit pe toti de la tinar pina la batrin si numai cei insemnati pe frunte de ingerul Domnului au fost scutiti de primejdie si de moartea sabiei, dupa porunca ingerului care zicea: ...sa nu va atingeti de nici un om care are pe frunte semnul "+" (Iezechiel 9, 4-6).

Dar aceasta a fost in Legea Veche. Avem inca marturii mai puternice in Legea Noua. Sfintul Ioan Evanghelistul, dupa ce arata descoperirile cele mari despre sfirsitul lumii, despre taina intruparii lui Dumnezeu Cuvintul, spune: Am vazut un alt inger care se ridica de la rasaritul Soarelui si avea pecetea Dumnezeului Celui viu. Ingerul a strigat cu glas puternic catre cei patru ingeri, carora li s-a dat sa vatame pamintul si marea, zicind: Nu vatamati pamintul, nici marea, nici copacii, pina ce nu vom pecetlui, pe fruntile lor, pe robii Dumnezeului nostru (Apocalipsa 7, 2-3).

Pina acum am vazut ca Sfinta Cruce este altar, este arma si pecete a Dumnezeului Celui viu. Dar Crucea lui Hristos mai este pricinuitoarea inaltarii si a preainaltarii lui Hristos. Crucea este pricina si mijlocul prin care S-a inaltat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus decit tot numele. In epistola sa catre Filipeni, Sfintul Apostol Pavel spune ca pentru dragostea cea catre noi, Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, ascultator facindu-Se pina la moarte, si inca moarte de cruce. Pentru aceea si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamintesti si al celor de dedesubt (Filipeni 2, 8-10).

Vedeti, fratilor, cita cinste ii aduce lui Hristos Crucea? Ca L-a preainaltat Dumnezeu Parintele pe Dumnezeu-Cuvintul, pentru ca a rabdat moarte de ocara, si mai ales moarte de cruce si L-a suit pe El mai presus de toata stapinia si incepatoria si domnia.

Crucea lui Hristos este steagul si "semnul Fiului Omului". este stema si steagul de biruinta al lui Hristos, care va straluci mai inainte de sfirsitul lumii, nu numai pe pamint ci si pe norii cerului, cum spune evanghelistul Matei: Si atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plinge toate neamurile pamintului (Matei 24, 30). Deci, iata cit de mari taine s-au lucrat prin Cruce. S-a lucrat mintuirea neamului omenesc, caci a zis proorocul Isaia: Inaltati un steag peste neamuri (Isaia 62, 10). Vedeti, acest steag dinainte de Hristos este Sfinta Cruce, care inalta toate popoarele spre Cel ce sufera si Care ramine in veac Domn si Stapin in cer si pe pamint (Matei 24, 30). Iata deci citeva simboluri si marturii privitoare la Cruce, atit din Vechiul, cit si din Noul Testament.

Iubiti credinciosi,
Sa aratam cum a luat nastere praznicul Inaltarii Sfintei Cruci. In anul 313 Sfintul Constantin cel Mare a biruit pe Maxentiu si a fost proclamat imparat al Imperiului roman de Apus, cu capitala la Roma. In anul 323 acelasi mare imparat crestin a biruit si pe imparatul pagin de rasarit, Liciniu, si se proclama imparat al intregului imperiu latin, cu capitala la Constantinopol.

Primind botezul crestin de la Sfintul Silvestru episcopul Romei impreuna cu mama sa Elena, Sfintul Constantin cel Mare avea dorinta fierbinte sa afle Mormintul lui Hristos la Ierusalim si Crucea pe care a fost rastignit Domnul pentru mintuirea lumii. Caci dupa anul 71, Ierusalimul fiind ocupat de romani, Mormintul Domnului si toate locurile sfinte din Ierusalim au fost profanate si acoperite cu pamint ca sa nu se mai inchine crestinii aici. Tot atunci au fost ascunse intr-o pestera din apropiere si Crucea lui Hristos, impreuna cu celelalte doua cruci pe care au fost rastigniti cei doi tilhari.

Astfel, Sfintul imparat Constantin a trimis la Ierusalim pe mama sa - Sfinta Elena - sa afle Mormintul Domnului si lemnul Sfintei Cruci, prin care s-a savirsit taina mintuirii neamului omenesc. Deci, mult ostenindu-se Sfinta Elena cu patriarhul Ierusalimului Macarie, au aflat Sfintul Mormint si locul Golgotei, acoperite de pamint si de gunoaie, dar Sfinta Cruce nu puteau s-o afle nicaieri. Atunci, auzind ea ca un iudeu batrin, numit Chiriac, stia locul unde fusese ascunsa Crucea lui Hristos, indata l-a chemat si au aflat intr-o pestera din apropiere trei cruci acoperite cu pamint; dar erau nedumeriti care este Crucea Domnului.

Tocmai atunci duceau pe acolo un mort la groapa. Atunci a poruncit Sfinta Elena sa atinga pe rind cele trei cruci de mort si la care va invia mortul, aceea este Crucea lui Hristos cea datatoare de viata. Astfel, cind au atins de sicriu a treia cruce, indata a inviat mortul si a inceput a se inchina lemnului celui sfint. Apoi au facut procesiune cu Sfinta Cruce pe ulitele Ierusalimului cu multime de credinciosi, laudind pe Dumnezeu pentru aceasta minune. La urma s-au urcat pe Golgota si patriarhul Macarie a inaltat Sfinta Cruce ca s-o vada tot poporul si toti cei din fata s-au inchinat ei, strigind: "Doamne miluieste!"

In amintirea acestei zile, Biserica Ortodoxa praznuieste Inaltarea Sfintei Cruci in fiecare an la 14 septembrie, numarind-o intre cele douasprezece praznice imparatesti.

Iubiti credinciosi,
In cuvintele Sfintei Scripturi intelesul Crucii este tilcuit in mai multe feluri, dar in linii generale in doua si anume: un inteles duhovnicesc si unul material. In sens duhovnicesc prin Cruce intelegem toata suferinta si patima cea preainfricosata a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca El a purtat pentru mintuirea noastra crucea suferintei pina la moarte si chiar moartea pe cruce. In acest sens se inteleg si cuvintele Mintuitorului din Evanghelie care zice: Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze (Marcu 8, 34). Crucea materiala este chiar Crucea aceea pe care a dus-o Mintuitorul in spate. Ati auzit cum zice Evanghelia de astazi: Ducindu-si Crucea, a iesit la locul ce se cheama al Capatinii, care evreieste se zice Golgota, unde L-au rastignit (Ioan 19, 17-18). Mai zice Evanghelia de astazi: Statea linga crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena (Ioan 19, 25). Cind zice ca "stateau linga crucea Lui" sa stim ca tot despre crucea de lemn se vorbeste.

Dar de ce Mintuitorul, in drum spre Golgota pe calea durerii, a ingaduit unui om cu numele Simon Cirineanul sa duca Crucea lui o bucata de drum? A ingaduit pentru ca la patima Sa, Hristos nu a patimit ca Dumnezeu, ci numai ca Om. Dar daca ar fi voit, Hristos putea sa duca tot pamintul pina la Golgota. Dar atunci El patimea ca Om pentru pacatele oamenilor, iar ca om avea nevoie sa fie ajutat. Cine mergea cu Crucea in spate atunci? Cine o tinea? Cine era insetat si ranit? Cine o purta? Firea omeneasca a Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

Deci ca om El slabise din putere si avea nevoie de ajutorul altui om ca sa-I duca mai departe Crucea. Asa spun si Sfintii Parinti ca si noi trebuie sa fim ajutati uneori de fratii nostri in necazuri si in scirbe, ca sa putem duce crucea suferintei pina la usa mormintului. Dar Crucea Mintuitorului, pe care a dus-o Simon Cirineanul in spate si pe linga care statea Maica Domnului impreuna cu celelalte femei mironosite, este Crucea cea materiala, Crucea propriu-zisa, cea din materie. Mare greseala fac toti acei care desi isi zic "crestini", nu cinstesc Crucea lui Hristos. Ei primesc Crucea numai ca simbol tainic, deci numai crucea spirituala, iar pe cea materiala nu o recunosc. Indoit este omul, avind o parte vazuta si una nevazuta, fiind alcatuit din trup si suflet (I Corinteni 6, 20), indoita este, deci, si crucea. Una materiala, pe care o purtam la piept si cu care ne insemnam pe frunte; iar alta spirituala, in suflet, adica hotarirea de a rabda cu dragoste toate necazurile, pentru a putea implini poruncile lui Hristos.

Fratii mei, sa vorbim si in alt inteles despre Sfinta Cruce. In viata noastra paminteasca, fiecare trebuie sa-si duca o cruce, crucea pe care i-a rinduit-o Dumnezeu, cum ar fi: crucea celor casatoriti, crucea monahilor, crucea fecioriei, a celor bolnavi, a vaduvelor, a ostasilor si altele.

Caci toti trebuie sa duca o cruce pentru dragostea lui Hristos, ca sa se poata mintui. In "Urmarea lui Hristos" se spune: "Omule, daca te numesti urmator al lui Hristos, nu se poate sa nu mergi pe calea Lui, caci altfel nu te poti mintui". Hristos ne-a aratat calea imparateasca ce duce la cer prin suferinta, caci fara cruce nu este mintuire. Fara minte este cel ce crede ca se poate mintui fara suferinta, fara rabdare si fara barbatie mare de cuget in toate imprejurarile vietii.

Cei casatoriti au crucea lor de a naste si creste copii, de a munci si a se osteni, de a asculta de Sfinta Biserica, de a face milostenie, de a cistiga cu truda si osteneala existenta lor si a copiilor lor. Cei feciorelnici si monahii au alta cruce mai frumoasa decit a celor casatoriti, cum ne invata Sfintul Apostol Pavel la intiia epistola catre Corinteni, capitolul 7. Cei necasatoriti duc o cruce mai grea, caci duc razboi cu firea. Ca ce este monahul? "Este sila necontenita a firii si taierea voiei pina la moarte" (Sfintul Ioan Scararul, Filocalia IX, Cuv. 4).

Monahul este om de jertfa. El se jertfeste pururea pentru dragostea lui Iisus Hristos, renuntind la toate placerile lumii si ale trupului. Neincetat se smereste, posteste, privegheaza se osteneste si plinge. Mintea lui nu poate sa fie niciodata fara de grija pe acest pamint, caci se lupta cu duhurile rautatii. Deci, monahul are o cruce, intr-o anumita privinta mai grea, pentru ca mai cinstita este fecioria decit nunta, dupa cum a inteles Apostolul Pavel, care zice: Cel ce isi marita fecioara bine face; dar cel ce n-o marita si mai bine face! (I Corinteni 7, 38), aratind astfel ca mai buna este curatenia si fecioria cea desavirsita a trupului si a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci, crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plata vor avea in ceruri.
Grea este si crucea celor bolnavi. Bolnavului i se pare noaptea un an; nici mincarea nu-i mincare si nici bucuria vietii nu o simte. Fericit este cel ce poate rabda boala ca Iov, caci acela va lua mare plata. Crucea celui din boala il smereste pe el, atit cu sufletul cit si cu trupul. De la cel bolnav nu cere Dumnezeu nici post, nici metanii, ci numai doua lucruri ii cere, asa cum spune Sfintul Efrem Sirul: "De la omul bolnav doua lucruri cere Dumnezeu: rugaciunea si multumirea, adica sa se roage lui Dumnezeu necontenit pina la ultima suflare si sa-I multumeasca lui Dumnezeu pina la sfirsitul vietii pentru boala sau crucea care i-a dat-o, si va avea cununa de mucenic". Caci asa au rabdat sfintii martiri, sfintii pustnici, crestinii cei buni, ca si cei bolnavi, care au avut credinta tare in Hristos Dumnezeul nostru.

Sa stiti, iubiti frati, ca pe pamint nimeni din cei botezati in numele Preasfintei Treimi, nu se poate mintui fara cruce. Se spune in Urmarea lui Hristos: "Omule, daca vrei sa lepezi o cruce, nenumarate alte cruci vor veni asupra ta!" Cine isi duce crucea cu multumire si cu dragoste pentru Mintuitorul si este multumit cind este certat de Dumnezeu cu pagube, cu necazuri si ocara, cu foamete si sete, cu boala si intristare, acela este urmator al lui Hristos. Fiecare sa-si duca cu bucurie crucea sa, aducindu-si aminte ca Crucea lui Hristos a fost de mii de ori mai mare si mai grea decit a lui, fiindca El a rabdat pentru toata lumea, fiind cu totul fara de pacat.

Iubiti credinciosi,
Incheiem predica de astazi cu citeva sfaturi: Cind faceti cruce, sa o faceti drept pe fetele voastre, ca sa nu rida vrajmasul de noi, ci sa fuga de semnul care simbolizeaza Sfinta Treime. Duceti degetele impreunate mai intii la frunte, in numele Tatalui; apoi la piept, in numele Fiului, Care S-a coborit din cer pentru mintuirea noastra; apoi la umarul drept si cel sting, prin care se leaga dragostea lui Dumnezeu de om si de mintuirea noastra. Caci prin Duhul Sfint tinem legatura cu Dumnezeu, Parintele, cu Fiul si Duhul Sfint. Acestea ne invata Sfintul Ioan Gura de Aur in cuvintul "Despre Sfinta Cruce". Apoi sinteti datori sa aveti toti Sfinta Cruce in casele voastre, iar cind plecati la drum si cind va intoarceti acasa insemnati-va cu semnul Sfintei Cruci cu evlavie, rostind aceasta scurta rugaciune: Crucii Tale ne inchinam Hristoase, si sfinta Invierea Ta o laudam si o marim! Toate sa le incepem cu rugaciune si cu Sfinta Cruce. Nu uitati sa impodobiti crucile si mormintele celor raposati ai nostri din cimitire. Pacat de moarte savirsesc cei ce necinstesc Crucea lui Hristos si mai ales o injura.

Deci toti care vrem sa ne mintuim, trebuie sa ducem cu dragoste si cu bucurie crucea noastra, data de Dumnezeu spre mintuire. Apoi sa fim adevarati inchinatori ai Crucii lui Hristos, atit a celei vazute, cit si a celei nevazute, pentru ca omul si Crucea au doua sensuri. Deci, crucea spirituala inseamna sa rabdam toate necazurile pentru imparatia cerurilor, iar crucea materiala este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn, din vopsele si din orice materie. Dar sa nu uitam ce zice Sfintul Ioan Damaschin in Dogmatica sa: "Macar din aur sau din pietre scumpe de ar fi facuta crucea, dupa chipul ei, anatema celui ce s-ar inchina la acea materie". Deci, trebuie sa stiti ca noi nu ne inchinam materiei din care este facuta crucea, ci ne inchinam semnului Fiului Omului pe care-l reprezinta.

Domnul Dumnezeu si Preacurata Lui Maica si puterea Sfintei Cruci sa ne ajute noua pacatosilor sa ne ducem cu dragoste crucea, fie la piept, fie in miinile noastre si in toate faptele noastre si sa ne inchinam Crucii lui Hristos cu evlavie, caci este semn si arma de aparare si steag de la Dumnezeu lasat pentru crestini pe pamint. Iar crucea spirituala sa o avem pururea in minte si in inima, adica sa fim gata a suferi toate necazurile si incercarile acestei vieti trecatoare pentru mintuirea sufletelor noastre, ca sa fim adevarati urmatori ai lui Hristos si mostenitori ai imparatiei cerurilor. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Concurs National de Educatie Religioasa"LASATI COPIII SA VINA LA MINE!"

        Asociatia"Sfintii Alexandru si Casian"din Focsani-Vrancea,in colaborare cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Vrancea, Gradinita Nr.17(structura 11)Focsani-Vrancea,
Parohia “Sfantul Ioan Evanghelistul”- Odobesti-Vrancea,Scoala  Stefan cel Mare si Sfant-Suraia-Vrancea,
Gradinita cu P.N. Nr.4 Focsani-Vrancea,      Scoala cu clasele I-VIII,Nr.11,Buzau,Asociaţia Educatoarelor din România Filiala Vrancea, Organizeaza: CONCURSUL NATIONAL DE EDUCAŢIE  RELIGIOASA“ LASATI COPIII SA VINA LA MINE!” Din cadrul proiectului de parteneriat " IISUS HRISTOS MODEL IN VIATA COPILULUI!"EDITIA I    FOCSANI-MAI 2012
   Concursul se adreseaza prescolarilor,scolarilor si elevilor din inv.gimnazial.Concursul este impartit pe doua sectiuni:
I."Chestionare"
II. Lucrări artistice (picturi, desene, colaje) . pe teme religioase.  
      Inscrierea la concurs se poate face in perioada:  1.04.2012-30.04.2012   .
       Regulamentul concursului si toate informatiile necesare ,se gasesc in fisierul atasat si pe site-ul Gradinitei “Flori de tei” Focşani http://gr11fsa.ucoz.org la secţiunea Concursuri si pe Blogul Asociatiei "Sfintii Alexandru si Casian"-http://asociatiasfintiialexandrusicasian.blogspot.com/2012/01/activitati-ale-asociatiei-sfintii.html

http://www.educatoarea.ro/index.php?menu_item=Resurse&record_id=1441

duminică, 29 ianuarie 2012

Activitati ale Asociatiei" Sfintii Alexandru si Casian"

        Asociatia    " Sfintii Alexandru si Casian"  ,urmareste si sprijina totodata,reparatia Bisericii :"Sfantul Ioan Evanghelistul". Alaturi este atasat istoricul Bisericii.



                              
                     Biserica Sfântul Ioan Evanghelistul
Lucrarile de consolidare a fundatiei bisericii pe exterior au inceput in august 2011 fiind atent supravegheate de D-l Guramulta Cornel inginer construct care voluntar s-a implicat in desfasurarea acestor lucrari iar munca brută a fost efectuată benevol de o echipa de muncitori apropiată sufletește de  biserică și de preotul paroh.


Pereții au fost coșcoviți până la cărămidă petru a se usca și pentru ca ulterior să fie întăriți cu plasă STM pe exterior și interior (după ce și la interior se va consolida temelia) care se va inchide (termina)in centura bisericii care momentan nu există căci pereții sunt actual intăriți la nivelul centurii de o plat-bandă prinsă de pereți prin șuruburi.






Așa se află momentan Sfântul Altar in lățime de 5m si lungime de 3m pe pereții căruia se pot vedea fisurile suferite de trecerea vremii și de vechimea edificiului.


                        Biserica parohiala a fostei localitaţi Grozeşti,locasul a ramas până astazi unul caracteristic satelor începutului veacului XIX perioada în care se pare ca a apărut si parohia.Construită dupa micile dimensiuni ale comunitaţii din Grozeşti acum aproape două secole biserica, este un edificiu dintr-o alta lume şi prin dimensiuni contrastează izbitor cu falnicile biserici “Sfânta Cruce” si “Sfântul Gheorghe”.Însusi numele localitaţii Grozesti este o ciudăţenie pentru odobeştenii secolului XXI-lea care nici nu au auzit ca de la Milcov până la drumul Vrancei a existat până la jumatatea veacului XIX un sat de oameni liberi cu numele de Grozeşti.Acest sat apare în documentele vremii până in sec. XVII aproape din acelaşi timp cu odobeştii.Ca şi satul de sub Dealul Şarba ,Grozeşti a fost o localitate de oameni liberi ,cu proprietăţi, în general vii şi mori de apă pe Milcov şi poate pe gârla Putnei,pentru ca se întindea între acestea două .Prin 1871 Grozeştii nu mai apare ca şi sat ci ca “mahalaua Grozeştilor” semn că dezvoltarea economică a Odobeştilor a dat lovitura finală a satului transformându-l practic în mahala,cartier al Odobeştiului ,ca în cele din urma numele de Grozeşti sa fie abandonat în favoarea celui de Caragea ,numele ctitorilor Schiturilor Vinişeşti şi Buluc ,denumire care a fost asimilata de satele Grozeşti si Vineşeşti.
                         Deşi nu avem nici un document care să ateste existenţa vreunui locas de cult înainte de 1642 ,întâlnim în acest an un act de vânzare pe  numele preotului Alecsa din Odobeşti alaturi de Preotul Panhilie din Grozeşti,putem deci înainta ipoteza ca la 1642 avem prima atestare documentara a uni locaş de cult în satul Grozeşti-probabil actuala biserica “Sfântul Ioan Evanghelistul “şi a parohiei.Pe data de 4 decembrie 1685 este atestat într-un act de vânzare  Preotul Andonie din Grozeşti.Existenaţa celor doi preoţi este un argument incontestabil ca la începutul sec. XVII-lea exista o biserica in Grozeşti deci şi o parohie.La inceputul sec. XVIII-lea pe la anul 1706 găsim de asemenea într-un act numele preotului Lupu din Grozeşti.
                         Preotul Mihai Diea paroh la “Sfânta Cruce “alcătuieste un “Chestionar privitor la monumentele istorice “ de unde aflăm că în urma cutremurului din 1802  biserica “Sfântul Ioan Evanghelistul” a avut de suferit iar reparaţia ei s-a facut cu anevoie de un dregător cu numele de Neculai Avram  un om cu rol important în economia potgoriei Putna .Tot acum aflăm că în primul razboi mondial germanii au luat clopotele bisericii şi  deşi devenise  o parohie neinsemnată a  fost vârful de lance al luptei pentru ruperea de parohia “Sfânta Cruce” si infiinţarea unei noi parohii.De cele mai multe ori la aceste biserici nu existau preoţi cu post fix .Astfel în 1899 la biserica” Sfântul Ioan “paraclisier era un oarecare Avram iar parohul de la “Sfânta Cruce “A.V.Munteanu slujea din când in când.În a doua parte a sec. XIX a devenit cea mai săracă din bisericile odobeştene.Din “Statul de plata “al Epitropiei “Sfânta Cuce” aflăm ca pe la 1906 Biserica “Sfântul Ioan” nu avea preot slujitor ,nici cântăreţ ci doar un paraclisier Avram Bocioaga,probabil aceeaşi persoana din 1899.
                        Pe la 1924 încep ample lucrări de reparaţie la biserica “Sfântul Ioan”,lucrări finalizate in 1925.Pe fondul crizei locurilor de veci s-a produs o mişcare centrifugă a bisericilor de la parohia “Sfânta Cruce”.Credincioşii bisericilor “Sfântul Ioan Evanghelistul”,”Sfinţii Apostoli-Cazacli” si “Sfântul Gheorghe” au trimis memorii protopopiatului Putna şi Episcopiei Romanului prin care cereau desprinderea de “Sfânta Cruce” lucru care s-a aprobat şi infăptuit în anul 1929 aceste trei biserici devenind o parohie sub numele de “Sfântul Gheorghe”.La inceputul anului 2009 Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei a aprobat desprinderea Bisericii “Sfântul Ioan Evanghelistul” din cadrul parohiei “Sfântul Gheorghe” şi formarea unei noi parohii.Ca toate bisericile din localiatate “Sfântul Ioan” a fost zdruncinat de seismele din 1940 si 1977 .După cutremurul din 1977 biserica a fost închisă pentru reparaţii.Preotul Traian Pricopi a reuşit să o refacă cu greu,să construiască o noua clopotniţă şi în anul 2000 să o resfinţească în anul 2003.
                       Din anul 2009 paroh la aceasta noua parohie  este preotul Ilie Cristi Daniel născut pe 13 decembrie 1979 localiatea Mărăşeşti ,judeţul Vrancea,absolvent al Seminarului teologic “Kesarie Episcopul” din Buzău,al Facultăţii de Teologie “Ovidius” din Constanţa,al Masteratului secţia “Istorie si traditie” al facultăţii de Teologie “Justinian Patriarhul” din Bucureşti ţi actual in anul al doilea la doctorat in cadrul facultaţii de teologie “Ovidius” din Constanţa. Fiind  căsătorit cu numita Ilie Anca Adriana şi având doi copii-Alexandru Andrei şi Dennis Casian.Hirotonit pe data de 3 octombrie 2003 la Mânăstirea “Acoperamântul Maicii Domnului”din Urecheşti ,Vrancea iar ca preot pe 14 octombrie 2003 la parohia “Cuvioasa Paraschiva”din orasul Buzău pe seama parohiei “Sfinţii Trei Ierarhi”din satul Cucuieţi, judeţul Vrancea si transferat pe 9 octombrie 2009 la actuala parohie “Sfântul Ioan Evanghelstul” din Odobeşti judeţul Vrancea, parohie care fiinţează cu un număr de 280 de familii din care un număr de 45 familii făcând parte din cadrul bisericilor de rit vechi.Parohia are o singură biserică de dimensiuni destul de mici in formă de navă cu lungime de 17 ml. iar latime de 5 ml. construită din caramidă pe o fundaţie de bolovani nefiind pictată cu o boltă la interior din lemn care in momentul de faţă se află in reparaţie capitală.Bisericuţa se află pozitionată la strada principală Odobeştiului la o distanţă de 8 km de Focşani.Cu toate ca are o vechime impresionantă nu a fost trecută in rândul monumentelor istorice neavând obiecte de patrimoniu.Şi acum ca la inceputul fiinţării parohiei biserica are un singur preot slujitor ,neavând cântareţ sau ingrijitor angajat.În anul 2011 pe langă această bisericuţă a luat fiinţă asociatia filantropică “Sfinţii Alexandru şi Casian” prin strădania preotului paroh şi care incearcă din greu să-şi desfăşoare activitatea de ajutorare materială şi spirituală a tuturor enoriaşilor şi oamenilor nevoiaşi.

vineri, 9 decembrie 2011

SFANTUL CASIAN



           Acest cuvios parinte de neam straroman s-a nascut prin anii 365 de la venirea mantuirii prin Hristos Domnul, in Dobrogea, numita pe atunci Scitia Mica, la un loc ce-i pastreaza din vechime pana azi numele, "podisul Casian " si "pestera lui Casian". Localitatea Casimcea din judetul Tulcea ii poarta de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsa, a urmat scolile timpului. Dar insufletit de o arzatoare sete de desavarsire duhovniceasca, renunta de tanar la atractiile desarte si inselatoare ale vietii lumesti si pleaca la Locurile Sfinte insotit de ,,prietenul sau, Gherman, frate nu prin nastere, ci in duh. Asa au ajuns amandoi calugari intr-o manastire din Betleem. Intemeindu-se dupa cuviinta in randuielile vietii chinoviale, adica de obste, dupa modelul de viata al calugarilor din Palestina, Mesopotamia si Capadocia si simtind in el dorul de o mai mare desavarsire, au hotarat sa plece in sihastriile Egiptului, la anahoretii despre a caror imbunatatita viata duhovniceasca auzisera. Asa au ajuns la comunitatile din delta Nilului, adancindu-se de acolo tot mai mult in pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, cautau cu ravna pe sfintii insingurati, ca sa cinsteasca in ei stralucirea harului si bogatia roadelor lor pentru a le cere sfaturi duhovnicesti pentru mantuirea sufletului. Aceste intrebari si raspunsuri ne vor fi lasate ca o mostenire sfanta in cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a inzestrat Biserica.

         Dobandind pe cat puteau sa adune din invatatura cereasca, au mai ramas in Egipt sapte ani la sfatul Awei Iosif si apoi au mers mai departe, cercetand din loc in loc pe acesti invatatori in lucrul duhovnicesc pana ce au ajuns in vestita pustie Schetica unde Sfantul Macarie intemeiase si facuse "pustia stralucitoare" vrednica de a fi sarbatorita de toti. Aici se nevoiau intr-o asceza aspra un mare numar de calugari, printre care straluceau indeosebi Cuviosii Parinti: Moise, Serapion, Teona, Isaac si preotul Pafnutie, invatatorul lor. El le spunea ca nu este de-ajuns pentru calugar sa renunte la lume, parasind bunurile si maririle lumesti pentru a se dedica grijii de suflet in nevointa, in asceza si tacere.

        De aici inainte trebuie implinita o a doua "renuntare", care consta in a te lepada de obiceiurile, viciile si atractiile vechi ale sufletului si ale trupului printr-o lupta indelungata si rabdatoare, plina de ispite, dar care duce la curatia inimii. Caci acesta este scopul calugarului: sa stea de vorba permanent cu Dumnezeu prin neincetata rugaciune, incat mintea, nerisipita la grijile lumii, sa ajunga cu liniste si pace in altarul despatimit, curatit al inimii. Iar capatul lucrului sau este viata de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobandi chiar de aici, de jos, o arvuna, o pregustare a ei prin sfanta iubire. Caci, intr-adevar, ajuns la un anume sfarsit al celei de-a doua "renuntari", sufletul pe de-a-ntregul tinzand catre Hristos Cel dorit, calugarul trebuie sa mai implineasca cea de-a treia "renuntare" care cuprinde intreaga desavarsire. Iar aceasta consta in parasirea oricarei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de fata si vazute ale ei, socotite marete, desi sunt desarte si repede trecatoare, pentru a se lasa condus  de Dumnezeu in "pamantul fagaduintei" in care nu mai cresc spinii si buruienile viciilor, in lacasurile cele vesnice in care vom ramane pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), in simtirea negraitei bucurii si a revarsarii luminii dumnezeiesti.

        Acesta este marele dar al rugaciunii curate, caci "atunci precum graia Awa Isaac - acea iubire desavarsita, prin care El ne-a iubit mai intai, trece si in adancul inimii noastre prin virtutea rugaciunii curate". Aceasta se va face asa cand toata dragostea, toata dorinta, toata ravna, toata stradania, tot cugetul nostru, tot ce traim, ce vorbim, ce respiram, va fi cu Dumnezeu, si, cand acea unitate care exista vesnic intre Tatal si Fiul si intre Fiul si Tatal, prin Duhul Sfant, va trece si in simtirea si in mintea noastra, asa precum El ne iubeste cu iubirea cea adevarata si curata care nu se stinge niciodata, sa ne daruim si noi Lui printr-o legatura vesnica, de nedespartit, pentru ca orice respiram, orice intelegem, orice vorbim, sa fie in legatura cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atat cat este cu putinta pe pamant, plinind cuvantul Apostolului: "Dumnezeu este totul in toate".

         Apoi devenind deplin fii printr-o comuniu­ne atat de desavarsita cu Tatal, vom putea zice Celui Care este Fiu si mostenitor prin fire: "Toate cate are Tatal ale Mele sunt" (Ioan 16,15). Pentru ca El Insusi S-a rugat, graind despre noi: "Parinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sunt Eu sa fie si ei cu Mine". Aceasta trebuie sa fie nazuinta pustnicului, aceasta toata stradania, pentru ca, dupa cuviinta, sa aiba chiar in acest trup chipul fericirii viitoare si sa inceapa sa guste inainte din inceputul vietii si maririi ceresti. Acesta este scopul intregii desavarsiri: ca sufletul, eliberat de orice lanturi trupesti, sa se inalte zilnic la negraitele daruri ale vietii duhovnicesti, intr-atat incat intreaga viata si bataie a inimii sa devina o unica si negraita rugaciune (Convorbirea a X-a). Cat de mangaiat si uimit este crestinul, descoperindu-i-se un asemenea suis al sufletului intru care petreceau strabunii nostri sfintii!

          Astfel, indrumati de pe culmile vietii calugaresti si contempland plinirea vie la acesti straluciti anahoreti, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate si neclintita statornicie vietii contemplative. In linistea chiliei, Sfantul Casian a izbutit sa faca experienta luptei aspre a sufletului indragostit de Dumnezeu, impotriva gandurilor patimase si a de­monilor pizmasi, indeosebi impotriva ispitei amortirii sufletului, a plictiselii care-i tulbura pe eremiti si ii silesc sa-si paraseasca retragerea linistirii. Din aceasta adanca experienta personala si din invatatura altor barbati invatati, ca Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut in Nitria, Cuviosul Casian a intocmit o invatatura aleasa de lupta duhovniceasca impo­triva celor opt pacate capitale, anume: al lacomiei, adica al imbuibarii de mancare, al desfranarii, al iubirii de arginti sub care se intelege zgarcenia, al maniei, al tristetii, al nelinistii, sau al dezgustului inimii, al slavei desarte si al trufiei.

       Dupa sapte ani, Cuviosii Ioan si Gherman s-au intors la Betleem, unde au dobandit de la parintele lor duhovnicesc binecuvantarea de a trai de aici inainte in pustnicie. Si asa plecara cu ravna si grabire in Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regasi linistea cuvenita contemplatiei, din pricina unor invinuiri nedrepte la care erau supusi calugarii din Egipt de catre arhiepiscopul Teofil al .Alexandriei Atunci Cuviosii Ioan si Gherman,  urmand unui grup de 50 de monahi, hotarara sa-si caute linistea la Constantinopol, sub ocrotirea, Sfantului si marelui Ioan Gura de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De indata ce ii vazu marele intre patriarhi, deslusind cu o tainica privire calitatea sufletelor lor, reusi sa-l convinga pe Gherman sa primeasca prin mainile lui preotia, iar Casian diaconia. Cucerit de curatia si sfintenia Sfantului Ioan Gura de Aur - si de negraita sa maiestrie a cuvantului, Casian se aseza cu un zel fierbinte sub calauzirea sa spirituala, consimtind sa jertfeasca linistea pustiei pentru a scoate castig din petrecerea pe langa un asemenea invatator.

         Dar n-a trecut mult timp ca iata, Sfantul Ioan Gura de Aur - victima a lui Teofil - fiind in dus in exil, Cuviosii Casian si Gherman au fost trimisi de cler si popor in misiune la Roma, insotindu-l pe episcopul Paladie ca sa instiinteze printr-o scrisoare pe episcopul Romei, Inocentiu I, de suferintele Sfantului Ioan Gura de Aur. Sfantul Casian petrecu astfel zece ani la Roma si in acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, in sudul Galiei, unde a intemeiat, pentru barbati, Manastirea Sfantul Victor, pe mormantul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mantuitorului, pe la anul 415. Barbat mult incercat in viata ascetica si totodata parinte ajuns la o mare intelepciune pastorala, el a oferit multimii calugarilor care se adunau in jurul lui adevarata traditie monahala pe care o primise de la parintii din Rasarit, tinand seama insa de conditiile de viata din Galia, de clima si de firea locuitorilor de aici.

           La rugamintea Sfantului Castor, episcop de Apt, el a intocmit lucrarea sa "Institutii cenobitice" (randuieli pentru viata in comun), pentru manastirile pe care le intemeiase in Proventa. In aceasta lucrare, el descrie modul de vietuire al calugarilor din Egipt, dar cu oarecare pogoramant in ceea ce era prea aspru pentru calugarii din Galia, urmand si aici randuielile care se obisnuiau in Palestina, in Capadocia, in Mesopotamia. Caci scrie el: "Daca se implineste porunca dumnezeiasca cu dreapta socoteala si dupa putere, atunci pazirea ei are masura desavarsirii, chiar daca mijloacele nu sunt aceleasi". El descrie apoi leacurile si caile de vindecare ale celor opt pacate capitale, spre a conduce sufletul la desavarsirea virtutii. Mai tarziu el a completat aceasta invatatura duhovniceasca prin cartea "Convorbirilor" in care infatiseaza, la cererea eremitilor care traiau la Lerins si in insulele Hyeres de langa Marsilia, treptele mai inalte ale luptei pentru curatirea inimii si contemplatie, folosindu-se de invatatura marilor ana­horeti, pe care ii intalnise in Egipt. Sfantul Casian a inzestrat astfel, din inceputurile lui, monahismul din Galia cu o temeinica arma­tura duhovniceasca, adapandu-l din izvoarele vii ale parintilor pustiei.

        Ca ucenic credincios al marilor invatatori capadocieni: Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Grigorie de Nyssa, ca si al Sfantului Ioan Gura de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci impotriva  unei separari adanci intre firea omeneasca si harul divin, pe care Fe­ricitul Augustin o stabilise pentru a lupta impotriva ereziei lui Pelagiu. Intr-adevar, desi tot darul desavarsit si tot harul de sus coboara, de la Dumnezeu Parintele Luminilor, libertatea noastra omeneasca, zidita dupa chipul libertatii absolute a lui Dumnezeu si reinnoita in Sfantul Botez, este chemata sa raspunda si sa conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce in suflet roadele mantuitoare ale sfintelor virtuti si intr-o asa masura, incat se poate spune, cu Sfantul Ioan Gura de Aur, ca: "Lucrul lui Dumnezeu este de a ne darui harul Sau, iar cel al omului este de a-I oferi credinta sa". Caci, asa cum graieste acelasi mare invatator al Bisericii in alt loc: "Harul lui Dumnezeu curge atat pe cat este de deschis vasul credintei pus sub sipot". O asemenea invatatura isi avea limpede radacina in cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca Domnul a aratat: Cel care luase cinci talanti de la stapanul sau, a adus alti cinci talanti, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alti doi (Matei I 25, 20-22). Deci cu adevarat, precum spune si Sfantul Apostol Pavel, suntem impreuna lucratori cu Hristos (II Corinteni 6, 1).

       Fata de aceste impotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a ramas statornic in dreapta credinta a Bisericii, departe de zgomot si certuri, invatat cu adancul contemplarii divine, taina a unei paci nesurpate si blande si a unei linisti senine. El isi incredinta in pace sufletul sau lui Dumnezeu catre anul 435. Cunoscut ca sfant de cei din vremea lui, el este cinstit de toti calugarii Bisericii Apusene ca parinte al lor si ca unul dintre cei mai mari invatatori ai monahismului. Sfintele sale moaste sunt pastrate pana in ziua de astazi in Manastirea Sfantul Victor din Marsilia.




Sfantul Alexandru


                        
           Sfantul Alexandru a fost un personaj de seama al primului sinod ecumenic de la Niceea (325). Accede la scaunul episcopal al Alexandriei in 313. In timpul episcopatului se confrunta cu schisma lui Meletie, iar incepand cu anul 319, cu unul dintre cei mai mari adversari ai ortodoxiei, Arie, unul din preotii sai slujitori, care a inceput sa predice o invatatura neconforma cu traditia si credinta Bisericii. La inceput Alexandru a incercat sa rezolve noua tensiune in mod pasnic. Ereziarhul si adeptii sai refuza orice conciliere. Este in cele din urma chemat in fata unui sinod local (321).




           Aici Arie si adeptii sai vor sustine ca Fiul nu era vesnic, ci a fost creat de "Cuvantul" sau intelepciunea impersonala a Tatalui si, prin urmare, era strain esentei Tatalui, cunoscandu-L pe Acesta in mod imperfect, Fiul fiind creat pentru a fi un instrument al Tatalui la crearea omului. Unul din episcopii participanti la sinod a intrebat: Poate El atunci sa se schimbe din bine in rau? Tabara ariana a raspuns: "intrucat este faptura creata, o astfel de schimbare nu este imposibila". Sinodul a pronuntat pe loc anatema! In sprijinul apararii ortodoxiei a fost chemat si Osie, episcop de Cordova. Criza s-a accentuat, determinandu-l pe imparatul Constantin cel Mare sa convoace primul sinod ecumenic de la Niceea (325), care ii excomunica pe Arie si pe Meletie.
           Din corespondenta sa, despre care Sf. Epifaniu ne spune ca ar fi cuprins 70 de scrisori (Contra ereziilor 69, 4), s-au pastrat doua epistole. Alte scrieri care i-au fost atribuite, s-au pastrat in siriaca si copta. Acestea includ si Sermo de Anima et Corpore deque Passione Domini, in care trateaza despre relatia dintre trup si suflet si despre necesitatea si roadele patimilor Mantuitorului.



         Dupa parerea lui Alexandru, erezia ariana isi afla sorgintea in subordinationismul lui Pavel din Samosata si Lucian din Antiohia. El afirma, fara echivoc, ca Fiul lui Dumnezeu nu a fost facut "din lucruri care nu sunt" si ca nu a fost timp cand El nu a existat, insa a fost nascut din Tatal, fiind asemenea Tatalui. Cuvantul este Fiul lui Dumnezeu nu prin adoptiune (thesei) ci prin natura (physei). Din aceasta pricina Fecioara Maria este cu adevarat theotokos. La randul Lui, Fiul este unicul nascut mijlocitor prin care Tatal aduce universul la existenta din nimic.
          Intrucat epistolele lui Alexandru au fost scrise inainte de sinodul ecumenic de la Niceea, nu vom gasi in ele limbajul hristologic care se va impamanteni in gandirea crestina de dupa acest sinod. Cu toate acestea, regasim in ele aceeasi acuratete doctrinara si finete de gandire prezente in formulele doctrinare niceene.
Rugaciune catre Sfantul Alexandru

       Noi, turma ta, prin vitejia ta, ierarhe, izbavindu-ne de marirea idoleasca a celor necredinciosi, multumim tie si cantam cantare pentru biruinta. Celui ce a doborat pe Arie si, cu totul, a legat limba filosofului, graim: Bucura-te, Sfinte Ierarhe Alexandre!

Sfantul Alexandru Svirski
       Sfantul  Alexandru Svirski este unul din marii cuviosi, cinstit si vestit in intreaga Rusie pentru viata sa si minunile pe care le-a savarsit si le savarseste pana in zilele noastre. Pe locul unde Insusi Dumnezeu i s-a aratat, pe malul lacului Roscinsk, in apropierea raului Svir, s-a ridicat mai tarziu Manastirea "Sfanta Treime", care acum este cunoscuta ca "Lavra Sfantului Alexandru Svirski". Cea mai mare minune sunt insa sfintele sale moaste, caci Dumnezeu a proslavit trupul lui si dupa trecerea din lumea aceasta, spre indreptarea si folosul nostru, al celor care, traind in acest veac, ne amintim atat de rar de Dumnezeu. Personal nu am vazut nicaieri si nu cred sa mai existe undeva asemenea cutremuratoare marturie a sfinteniei. Trupul Cuviosului este intreg si neschimbat nici macar la culoare; desi Sfantul a plecat din viata aceasta acum aproape 500 de ani, el pare ca doarme!
          Stim ca Sf. Alexandru Svirski s-a nascut in partile Marelui Novgorod, acum tinutul Olovet, in 15 iunie 1449, din parintii binecredinciosi Stefan si Vassa (Vasilissa). Nasterea pruncului a fost in chip minunat, caci parintii sai, dupa mult post si rugaciune, au primit instiintare in vis ca vor avea un fiu ce va fi "mangaiere bisericilor". Ei i-au pus din botez numele Amos. Neputand invata, copilul s-a rugat Maicii Domnului si a primit acest dar, deosebindu-se in scurta vreme de toti ceilalti copii de varsta lui prin intelepciune si priceperea de care dadea dovada. Era foarte ravnitor la citirea Sfintei Scripturi, iar ca fire era bland si prietenos cu toata lumea, si cinstea indeosebi cinul monahal. Incet-incet, s-a aprins de dorul de Dumnezeu, intelegand desertaciunea lumii acesteia. A luat binecuvantarea parintilor, fara insa a le spune deslusit gandul sau, si a plecat spre Manastirea Valaam. Pe drum a poposit peste noapte chiar pe malul lacului de langa raul Svir, unde avea sa ridice mai tarziu manastirea sa, si a primit in somn instiintare despre aceasta.
          Multi ani a petrecut Sfantul in rugaciune si ascultare desavarsita la Manastirea Valaam. Intre timp, dupa multa framantare si cautari, tatal sau a aflat de el si, mergand sa il vada, s-a hotarat sa lepede si el povara grijilor lumesti. S-a intors acasa si s-a calugarit in manastirea din apropiere, cu numele Serghie. Asemenea si mama Sfantului s-a retras intr-o manastire, primind numele de Varvara.
          Intr-o noapte, fiind Sfantul Alexandru la rugaciune si chemand numele Maicii Domnului, a auzit un glas care i-a zis: "Iesi de aici si mergi in locul ce ti-a fost mai dinainte aratat, unde te vei putea mantui"; si indata a vazut prin fereastra chiliei o lumina mare ce venea din directia aceea. Povestind egumenului cele intamplate, a primit binecuvantare si a plecat. Era anul 1484. Mult timp s-a nevoit in taina in acea pustie, insa dupa o vreme a fost aflat. Astfel, vestea despre cuviosul care sihastrea in partile acelea s-a raspandit si, in scurt timp, alti frati au venit sa vietuiasca acolo. Randuiala era ca fiecare statea separat, petrecand in tacere.
           In anul 1507, fiind in adancul pustiei la rugaciune, dupa cum obisnuia, Sfantul Alexandru a vazut dintr-o data o lumina mai puternica decat stralucirea soarelui, iar in lumina trei barbati imbracati in vesminte albe, preafrumoase, fiecare purtand cate un toiag in mana. De la ei a primit porunca sa adune obste, sa zideasca biserica si sa intemeieze manastirea. Si toate le-a facut avand binecuvantare de sus, caci cei trei barbati care i s-au aratat in noaptea aceea, in chipul a trei ingeri, erau Insusi Dumnezeu: Tatal si Fiul si Duhul Sfant. Dumnezeu, Care l-a cercetat pe Cuvios pentru curatia inimii lui, intocmai cum odinioara, in Legea cea Veche, il cercetase pe patriarhul Avraam. Manastirea s-a intemeiat si s-a zidit biserica, intai de lemn si mai apoi de piatra, iar Sfantul, desi de acum se adunase obste, a ramas la ascultari in rand cu fratii, slujind tuturor cu bucurie si smerenie. Cunoscandu-si apropierea sfarsitului, a vestit aceasta ucenicilor si le-a cerut ca, dupa moarte, sa ii tarasca trupul in padure si sa-l ingoape in muschi, dar neinvoindu-se parintii in nici un chip, a primit sa fie ingropat langa Biserica Schimbarii la Fata.
          La 30 august 1533, in varsta de 85 de ani, Sf. Alexandru Svirski a plecat la Domnul, lasandu-i pe frati intristati de dorul lui. Si dupa moarte minunile lui nu au contenit. Poate cea mai mare dintre toate a fost aflarea moastelor sale.
          Pe mormantul Cuviosului a fost ridicata o bisericuta de lemn care, stricandu-se de trecerea vremii, a fost daramata pentru a se construi o biserica noua, din piatra. In seara zilei de joi, 15 aprilie 1641, in saptamana Floriilor, si apoi iarasi, a doua zi, vineri, un fenomen minunat s-a petrecut in manastire: un fulger neobisnuit a cazut pe pamant si nu s-a stins, ci a continuat sa straluceasca mult timp. Sambata, 17 aprilie, sapand pentru temelia noii biserici, muncitorii au aflat mormantul Cuviosului. In chip minunat, pamantul nu acoperea sicriul, ci ramasese boltit deasupra lui, fara nici o sustinere! Cercetand sicriul, care era crapat si cu totul stricat, parintii au aflat inlauntru trupul Sf. Alexandru intreg si neatins de trecerea timpului, izvorand buna-mireasma. Sfintele moaste au ramas in manastire pana in data de 20 decembrie 1918, cand bolsevicii au profanat manastirea si i-au impuscat pe monahi. Atunci s-a pierdut si urma sfintelor moaste, iar mai tarziu in fosta manastire s-a facut un spital de psihiatrie... Abia in 14 iulie 1997, Manastirea Sf. Alexandru Svirski a fost redeschisa oficial.
           Dupa un an de cautari, moastele Sfantului au fost gasite in depozitul Muzeului Academiei Militare de Medicina. Expertiza medicala a confirmat convingerea credinciosilor; moastele Sf. Alexandru Svirski au fost aflate pentru a doua oara. Ele se pastreaza din nou in manastirea sa, partial retrocedata Bisericii si restaurata. Nadajduiesc ca Sfantul Alexandru sa va ramana apropiat sufletului si, cinstind pomenirea sa, sa ne invrednicim cu totii de bineprimitele sale rugaciuni.